Un altfel de batran si marea sa visinie
Pleca in fiecare dimineata la ora 4 si jumatate, ratacit printre iluzii netraite si amintiri cu gust cald, obisnuind sa blesteme nelinistea noptii data de vise pline de talc in care soarta ii alegea un cu totul alt sens. “Dimineata aceasta este inca tanara” spunea de fiecare data astrelor intunericului.Ele erau unicele calauze pana la barca scorojita ce il astepta cuminte langa docul prafuit, a carui singura alinare peste zi, erau cele cateva picaturi de apa rebele, smulse de valuri si destin. Si-a ales acest rost de buna voie, satul de lupta nebuna intru realizare si mai ales mahnit de nereusita in ciuda genialitatii sale in pictura.Ascuns de lume, a preferat penelul in schimbul vorbelor si culoarea in dauna simturilor. Nu avea prieteni. Doar o parte dintre aspiratii stateau peste zi cu el, cealalta impingandu-l continuu catre clipa sfarsitului. Asa isi ducea viata un batranel de prin partile “Ghiolului” atunci cand l-am cunoscut. Cu gandurile impartite intre cele doua mari iubiri ale vietii sale si priviri ciudate trimise catre o carte asezata pe noptiera. O carte cu coperti groase, dintr-un carton maroniu ratacit printre vremuri si amintiri. Pictura i-a fost harazita de la providenta. “Dementa” fotbalului i-a fost oferita de cele mai urate si batrane ursitoare. Asa spunea mereu … ca pictura si fotbalul sunt singurele slabiciuni in fata carora era imposibil sa reziste si ca asta era o dementa. Cazut in pacat, beat de nereusita panzei ce trebuia sa devina capodopera pentru urmasi a continuat o lupta in care pur si simplu nu vroia sa se recunoasca invins. Era doar el si cu pasiunea…In fiecare zi……Si o eterna carte ce parea sa il sperie si sa ii cotrobaie prin tolba de ganduri negre.Prima oara l-am intalnit la un meci de fotbal al Midiei Navodari. De atunci am ramas prieteni.Mi-a vorbit de marea echipa a Rapidului o zi si o noapte si cred ca nu ar fi tacut niciodata daca nu trebuia sa ma intorc in redactie sa scriu. Apoi, ne-am vazut pentru o continuare cu… Ripensia. Era indragostit de Timisoara lui (“de unde a plecat revolutia baiete…”)dar a ales malul marii.Inspiratia. Asta a cautat in irealul albastru. “Am venit aici, sa-mi gasesc calmul necesar.Imi place marea, da’ nu-mi place domne’ culoare ei.Albastru..deh’…eu am iubit toata viata visiniu’ domne’. Toata viata. Am impresia ca daca voi reusi vreodata sa pun pe panza imaginea din mintea mea, atunci o sa fie clar pe fond visiniu.Iubesc Rapidul, cum n-am iubit pe nimeni niciodata, indraznesc sa spun cum m-a iubit pe mine mama. Ma identific cu dementa asta. Stiu, pasiunea mea e pictura insa dementa si patima cu care stimez Rapidul…niciodata…”…si tacea.Avea un obicei ciudat sa nu-si duca ideile pana la capat. “E felul meu, nici nu-mi gasesc cuvintele pentru ca am facut un pact cu o ursitoare beata si mi-a dat la schimb fantasmele astea pe care incerc sa le pun pe panza.Ah’…daca as putea sa pictez cu sufletul si nebunia mea de rapidist”…”Baiete, da’ pe-aia cu Culae ti-am zis-o? Da’ pe-aia cu Rica? …ma indemna la cate o mica istorioara…”Se simte cand stai de vorba cu un rapidist. Nu stiu. Parca e altceva.Asa suntem noi…degeaba bati cu 5-0 daca n-ai lovit mingea macar o data cu calcaiul. Iar Rapidul intotdeauna a stiut cu calcaiele. Deh’ numa’ panza asta nu ma lasa”…asa isi termina povestirea mereu. In clipa in care aducea vorba de pictura era clar ca pasea incep pe alt taram. Se scuza si fugea catre panza ce ii manca zilele aruncand sageti din priviri catre cartea de pe noptiera.Aceeasi carte. Mereu. Parca obsedanta. Emil Zola…Creatie (L’oeuvre), in care Claude din ciclul Rougon – Macquart si-a gasit sfarsitul intr-un lat. Panza…panza sa nu a reusit niciodata sa prinda viata, asa cum ar fi vrut el.Am vorbit ultima oara cu el, spre rusinea mea, dupa meciul cu Steaua din sfertul Cupei UEFA. Mi-a spus…”erau vremuri baiete in care ne bucuram ca venea ordin sa luam doar vreo 2-3 boabe.Si acum uita-te.Priveste si fi mandru. Fi mandru ca Rapidul a ajuns sa ii faca pe pampalaii astia sa urle de fericire la un egal cu noi.Asta sunt…niste pampalai.N-au avut niciodata demnitate, n-au avut niciodata definitie.E ca blestemata asta de panza a mea…”Cu cateva seri in urma… s-a stins. A plecat dintre noi, fara sa il stie aproape nimeni. Fara sa il cunoastem, fara ca macar sa stim ca undeva, nu doar in Giulesti, exista o inima bolnava de visiniu. Asa se duc oamenii simpli…simplu.N-as fi aflat niciodata poate. A lasat insa in urma sa, un bilet cu numarul meu de telefon, cu adresa mea, la care nu a mai ajuns niciodata, o carte cu coperti groase dintr-un carton maroniu si cateva randuri destinate mie din care am sa reproduc: ……………………………………
“Baiete, Rapidul merge mai departe si fara mine. Si fara tine…si fara noi toti. Rapidul este menit sa zguduie sisteme si sa fie iubit de oameni ingrozitor de simpli, de frumosi si de cinstiti….”
………………………………………
S-a stins de batranete, s-a stins de singuratate.Probabil ca la stimat prea mult pe Claude ca sa isi mai incheie panza…a lasat-o nesemnata…. In rest, se pare ca e geniala . Cartea, cartea de care ii era atat de teama, la ajutat. Rapidul insa…la facut sa invinga… Intr-un final probabil ca a reusit sa picteze cu patima visiniului din sange…Adio batrane, te-am facut editorial, cum ma rugai cu ceva vreme inainte si te-am facut editorial pentru oamenii pe care ii aveai cel mai aproape de suflet. Pentru rapidisti….
